-Tot timpul m-am intrebat cum m-ar fi strigat mama mea, ce nume mi-ar fi pus. Doamna de la casa de copii mi-a spus ca m-a gasit intr-o zi in tomberon o femeie ce cauta si ea ceva de mancare. Ca daca nu alunga ea cainii de acolo, ma mancau de viu. Dar eu cred ca ei se jucau cu mine. Mie imi plac cateii si ei ma plac pe mine. Nu m-a muscat niciodata vreunu’ sau sa latre la mine ....
Si mi-a mai spus ca s-au chinuit mult la spital sa ma trezeasca, ca dormeam atat de tare ca nici nu am miscat cand m-a intepat cu acul tanti asistenta. Si ca doctorul de acolo nu a vrut sa ma primeasca, da’ m-au bagat pe ascuns in salon si ca sa multumesc lui Dumnezeu ca aveau pat liber atunci, altfel nu ma mai trezeau.
Am spus la inceput, cand am stiut si eu ce e mama, ce e tata, ca doamnele de la orfelinat sunt mamele mele. Si le spuneam in fiecare zi, de la doamna directoare la tanti de la bucatarie : “mama“, chiar daca ele ma tot certau si ma mai trageau de urechi sa nu le spun asa, ca ele nu-s mama mea. Si la tanti Elena, care m-a scos din orfelinat si m-a dus acasa la ea i-am spus mama. Imi dadea de mancare si ma lasa sa ma uit la televizor. Nenea Dorel ma mai batea, da’ tanti Elena spunea ca asa e el, sa nu imi fie frica.
Da’ dupa ce a murit tanti mi-a fost frica sa dorm, ca l-am vazut pe Dorel intr-o noapte cum a intrat la mine in camera cand dormeam. Si am fugit de la el. M-am intors acolo unde m-au gasit prima data, de unde am venit eu pe lume.
Eu cred ca .... numele meu nu e Alin, cum imi spuneau la orfelinat. E Gunoi. Pentru ca mama mea e Tomberonul.
Bravo, bravo, mai vrem!! >:D<
RăspundețiȘtergere...Pe strada ma simtiam un nimeni, stins. Sunt sigur ca daca eram mai invatat de un deliriu improvisat, nimeni nu s-ar fi oprit sa-mi calmeze inima cu bratele lui, si daca as fi vrut sa vorbesc cu cineva stiu ca gaseam un nimeni. Da, imi este frica si ma simt singur si obosit de galagia generata de locurile pe care nu le mai recunosc, chiar daca am trait toata viata acolo. Pe strada culorile Craciunului sunt stinse, sunt, exista... dar eu le vad stinse, si luminile magazinelor sunt stinse, da, eu le vad stinse asa cum si zambetele oamenilor sunt stinse...
RăspundețiȘtergereMa duceam sa-ti cunosc mama...la mica distanta era o casa unde locuia. M-am lasat dus de instinct, si dupa cateva minute eram cu ochii fixati pe soneria unde cautam inutil numele meu.
- Pe cine cauti? m-a intrebat o voce de barbat rece si aspra...
_ Pe nimeni...pe nimeni!!
Ina
P.S. De abea astept sa te "citeasca" Robert... se regaseste in acest capitol! In ianuarie 2011 o sa mergem sa-i auzim vocea mamei biologice!...
RăspundețiȘtergere...chiar, oare cum o fii vocea mamei lui?? Ma cutremura si pe mine!
Tare frumos scrii...te citesc cu drag, suflet frumos!!
Ina
Lumina Lunii am vazut-o,prima oara, caci m-am nascut noaptea... Am fost mic, la trup, la nastere, dar mare la suflet...Si...cat s-au chinuit cu mine sa ma tina in viata....oh,nici nu vreau sa ma gandesc, ca in aceea seara Dr.de garda,mi-a dat sanse sa traiesc, doar pana dimineata... Asistenta care m-a vegheat, se ruga in legea ei simpla si mostenita de acasa....si la final in loc de amin nu spunea decat . Se pare ca ruga ei a fost ascultata, traiesc, si voi ajunge mare si...Mare. Un inger de Femeie mi-a promis ca o sa ascul vocea mamei, cu ea de mana... Cat imi doresc asta ! Oare cum iti este vocea ? Oare unde esti ? De ce nu m-ai cautat ? Si...pentru ca cineva acolo sus ma iubeste,ma cheama Tudor...caci mama mea este Luna...
RăspundețiȘtergere